Manăstirea, a cărei biserica era inchinată Sfintei Treimi și Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, se afla în județul Buzău, la o distanță de aproximativ 30 de kilometri nord-vest de orașul Buzau.
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, așezarea monahală de la Rătești, ctitorie a boierului Dragomir și a soției sale, era numai un smerit schit de călugări, având o biserică mică de lemn, închinată Sfintei Treimi. Așezarea va apărea menționată ca „schit” până în anul 1868.
Potrivit documentelor, în anul 1752, lăcașul din Rătești va ajunge părăsit, fie din pricina unor greutăți ale vremii, fie din pricina lipsei de monahi. În 1760, schitul este reînființat, ca urmare a donației făcute de boierii Scarlat și Alexandru Hrisoscobu, de asta data, schitul primind o obște de maici.
Biserica cea mare, îmbina în mod armonios arhitectura bisericească autohtonă cu elemente neoclasice, avea 30 de metri lungime, 15 metri lățime și o înălțime de zece metri. Planul bisericii era triconic, cu un pronaos mare in partea vestica. Bolțile bisericii erau incununate cu trei turle construite din scândură. Interiorul a fost îmbrăcat în frescă între anii 1843-1844, de către renumitul pictor Nicolae Teodorescu, iar mai târziu pictura a fost refăcută datorită crăpăturilor provocate de cutremurul din 1977.
Aici se mai afla clădirea muzeului, care adăpostestea colecția de artă veche bisericească a mănăstirii. Colecția a luat ființă în anul 1975, într-o sala spatioasa, fostă trapeză a mănăstirii, pictată în anul 1859, de monahul Elisei de la Manastirea Ciolanu, astfel încat sala insăși constituia o adevarată expozitie de artă.
Probabil că mulți vă întrebați de ce spun că mănăstirea „a fost”. Din nefericire, monumentul istoric este astăzi o ruină și chiar dacă a rezistat secole, în urmă cu câțiva ani, furia naturii a reușit să-l distrugă. Turla bisericii este la pământ, chiliile sunt părăsite și deteriorate grav, iar totul este acoperit de buruieni.
Totul a început în noaptea de 14 spre 15 mai 2014, când o puternică alunecare de teren a transformat aşezământul religios într-o ruină.
Mănăstirea a fost închisă, după ce clădirea muzeului, mai multe chilii şi biserica veche au fost afectate de alunecările de teren provocate de ploile abundente.
S-a încercat stabilizarea solului, s-a inițiat un proiect european, s-au executat lucrări, dar clădirile s-au tot afundat în pământ. Costurile pentru reabilitarea mănăstirii, la momentul de față, ar fi uriașe și chiar dacă s-ar aloca bani, nu cred că s-ar mai putea salva mare lucru.
„Pe vremuri, venea multă lume la mănăstire. Aici locuiau cam 120 de măicuțe, dar au plecat, au mai rămas 20-30 și locuiesc la centrul social de peste drum. Nu vedeți în ce hal a ajuns, e mare păcat. Dumnezeu s-a supărat și a prăvălit pământul să nu rămână decât ruine. În câțiva ani o să se ducă de tot, nu cred eu că o mai ridică cineva”, ne-a spus o bătrânică, care se ducea cu vacile la păscut.
Autorităţile bisericeşti au luat decizia de a muta călugărițele în centrul social filantropic aflat în apropiere, aparţinând Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei. Din câte am observat, de la ultima vizită, aici se investește masiv și în afara vechii mănăstiri, totul este aranjat și pus la punct.
Tot ce avem mai bun o să dispară! Din neputință, sau nepăsare, orice martor al trecutului nostru o să poată fi privit doar în fotografii. Vor mai rămâne puține dovezi fizice, iar amintirea a tot ce a fost, va fi transmisă doar prin povești și multe dintre ele se vor pierde odată cu trecerea timpului.
