Creșterea oilor a fost identificată cu viața românilor, încât unii străini au ajuns să considere etnonimul vlah (român) drept sinonim cu păstor. Oieritul, facerea brânzeturilor și celelalte îndeletniciri legate de aceste animale, i-au plasat pe români în cadrul avansatelor civilizații mediteraneene.
În trecutul îndepărtat au existat popoare nomade care s-au ocupat aproape exclusiv cu păstoritul. A fost o ocupație predominantă și a Proto-Românilor în primul lor mileniu de existență, ceea ce explică raritatea surselor scrise și lipsa unor cetăți sau regate strict românești în acea perioadă, denumită de Nicolae Iorga „perioada pastorală”.
Păstorii tradiționali trăiesc o viață nomadă păzind, cu ajutorul câinilor ciobănești, turma de oi care, în timpul verii, urcă în căutare de hrană până în regiunile de munte (transhumanță). Tradiția transhumanței, veche de mii de ani, este o practică importantă încă din timpul Imperiului Roman și în Evul Mediu.
Această întreprindere este una din explicaţiile pentru care există sate de români întinse până-n munţii Caucazului, alături de „moldoveni” fiind numeroşi urmaşi ai românilor transilvăneni. Obişnuiţi să gândim în limitele frontierelor moderne, pentru mulţi dintre noi este o mare surpriză să aflăm că, înainte vremii, grupuri de români s-au răspândit pe o arie aşa de întinsă.
Prin transhumanţa aceasta, românii din principate sau din Transilvania s-au deplasat dincolo de hotare, mulţi au rămas pe-acolo cu turmele lor, sub stăpânire turco-tătară, şi-au alcătuit noi gospodării pe loc, au întemeiat sate româneşti cu preoţi şi primari români, cu limbă română vorbită şi scrisă oficial. După ce-şi înjghebau gospodăria, tinerii veneau în satele lor şi se căsătoreau cu fete românce.
Ciobanii își mânau turmele de mioare în zonele potrivite, astfel încât, la 1404, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, încerca să oprească trecerea oilor din Transilvania la sud și este de Carpați, în timp ce Mihail I, Domnul Țării Românești, îngăduia locuitorilor din așăzările transilvănene, să-și pască nestingheriți tumele în munții țării sale.
Tradiția transhumanței a diminuat mult începând cu secolul XX din cauza agriculturii industriale. În țările modern industrializate, se practită un păstorit mecanizat, unde turmele sunt cipsate, urmărite prin GPS și supravegheate de la distanță prin drone, elicoptere sau chiar sateliți, în timp ce păstorii își gestionează turmele prin calculatoare, mergând pe teren numai în caz de probleme.
La noi în România, încă se mai practică oieritul tradițional, dar din nefericire este pe cale de dispariție. Creșterea oilor este astăzi o afacere nerentabilă, după cum spun crescătorii. Prețul cărnii este mic, laptele și brânza nu se vând foarte bine, lâna nu o cumpără nimeni, subvențiile de la Stat întărzie, pășunile reprezintă și ele o gravă problemă, deci oieritul este pe o pantă descendentă şi nici şanse de redresare nu se prea întrezăresc în viitorul apropiat.
Dacă în anii trecuţi, mulţi români preferau să cumpere un miel întreg şi să-l împartă eventual cu alte rude, acum se orientează către cantităţi mai mici. Preferate sunt pulpele – costă în medie 30 de lei kilogramul – dar şi organele folosite pentru drob, în jur de 20 de lei. În magazine găsim şi drob gata făcut, cu 30 de lei kilogramul. Doar în perioada Sărbatorilor Pascale ciobanii sunt răsplătiți cu adevărat pentru munca lor. Surpriza acestor sărbători de Paşte este carnea de capră şi de ied. În magazinele virtuale, cererea a crescut cu 150% faţă de anul trecut. În restul anului, românul fuge de carnea de miel. Deşi ţara noastră este unul dintre principalii crescători de ovine din Europa, cu 10 milioane de animale. Cele mai multe pleacă însă la export.
Informează Pro Tv.
În timpul unei drumeții, pe dealurile Istriței, am întâlnit câțiva ciobani cu mioarele lor, la păscut. Turmele nu mai sunt mari, transhumanța nu se mai desfășoară ca în trecut, cel puțin în zona Buzăului, dar la cum stă treaba, m-am bucurat enorm să schimb câteva vorbe cu niște persoane care mai păstrează în viața lor o urmă din trecutul și originile noastre.
„Ne e greu tată, dar ne chinuim așa, ce să facem? De când mă știu fac asta, ca să îmi întrețin familia. Că e ploaie, că e vânt, animalul trebuie să mănânce, nu-l poți ține flămând. Înainte moșii se duceau cu ele, dar noi ne învârtim pe dealurile astea, aproape de casă, cât ne permite vremea și iarna le băgam în grajduri și le dăm nutreț, pe care-l strângem din timp”, mi-a povestit un bătrânel, care ținea o carte în mână și m-a rugat să-i fac o poză, să-l vadă și pe el lumea.
Sunt vremuri grele, sunt tot mai multe bariere pentru omul de rând, iar asta necesită uneori o schimbare radicală, care lasă în urmă tradițiile strămoșești și obligă la multe compromisuri, pentru a putea trăi. Mă simt mândru că încă am prins o Românie care mai păstrează o parte din obiceiurile moșilor noștri și voi face tot ce îmi stă în putere să transmit identitatea noastră, din cele mai vechi timpuri.
