Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuș este localizată la aproximativ 10 km de orașul Hațeg. Drumul până la una dintre cele mai vechi biserici românești în care încă se țin slujbe este asfaltat, iar indicatoarele vă vor duce fix la poartă, fără prea mari bătăi de cap.
Varianta oficală este că edificiul s-a construit în secolul al XIII-lea, pe ruinele unei construcții din antichitate, dar nimeni nu poate spune cu exactitate adevărul și astfel, circulă foarte multe zvonuri și păreri. Cert este că diferite elemente arhitectonice au fost luate de la fosta colonie romană Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, care se află la 10 kilometri sud față de Densuș.
Zidurile au fost ridicate din caramizi cu inscriptii romane, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri, marmură, coloane si statui, aduse din Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (probabil în perioade diferite), iar modul acesta de construcție îi dă un aspect misterios. Până și cimitirul este plin de pietre sau blocuri cu inscripții de pe vremea romanilor, de fapt cam întreaga zonă.
Câteva variante despre originea bisericii
Specialiștii în arheologie medievală indică nobilii hațegani Mușana drept ctitori ai lăcașului (XII-XIV) și presupun că biserica a fost ridicată în ultima treime a anilor 1200.
O altă ipoteză, din 1775, a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (sec II) dar încreștinat în cursul secolelor IV-V și abandonat după 568. Aron Densușianu scria la 1864 că turnul bisericii este de fapt hornul de evacuare a fumului de la arderea ofrandelor.
Zvonuri sunt multe și nu are rost să le înșir pe toate, pentru că nu știm care sunt reale și nu vreau să fabulez aiurea.
Pictura bisericii
Valoroasele picturi ale bisericii au fost scoase la lumină în urma săpăturilor arheologice din anii 1961 -1962. Acestea fusese acoperite cu un strat gros de var și tocmai acest lucru le-a făcut să reziste. Se pare că aici au lucrat mai mulți meșteri, iar unul dintre ei și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „… la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.
Pe baza analizei specialiștilor se poate stabili, cu aproximație, și intervalul cronologic în care lăcașul cult ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nemeșilor locali, trecuți la cultul protestant (calvin – reformat) la sfârșitul perioadei medievale. Potrivit unui document din 20 ianuarie 1702, aici s- au pus bazele unei parohii calvine românești locale, deservită de pastorul maghiar Tokai Istvan. La începutul sec. al XVII-lea străvechiul edificiu revine Bisericii răsăritene ardelene, de-acum unită cu Biserica Rome. După anul 1948, în urma interzicerii de către statul român comunist a Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), biserica din Densuș fost preluată de Biserica Ortodoxă Română.
Biserica este trecută pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara, iar din anul 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.
Din nefericire, multe picturi au fost distruse de reformiști în perioada Evului Mediu. Ochii sfinților pictați au fost mutilați cu dalta.
.JPG){kind=link}
În momentul în care am fost să vizitez biserica, în interior se ținea slujba religioasă și nu am vrut să deranjez, să intru și să incep să fac fotografii, dar picturile din interior vă garantez că sunt unice. Oamenii au fost foarte primitori, dornici de socializare și mi-a plăcut faptul că fiind un obiectiv turistic destul de vizitat, putea să fie transformat într-o afacere, ca multe altele, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Lăcașul de cult, pe lângă aspectul bizar, are și un farmec aparte și dacă aveți posibilitatea, chiar recomand să faceți un drum până la Densuș, să vizitați biserica „Sfântul Nicolae” .
Sursa – Wikipedia