Mănăstirea Găvanu, o făclie spirituală care a întreținut și înălțat credința oamenilor, de-a lungul a mai multe veacuri

“Mănăstirea este ascunsă într-o poeniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul curții pe de lături câteva chilii vechi, unele-n ruină, în fund, un izvor de la care pleacă un deal, o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată viziună, unde trăiește singur – de optzeci de ani singur în această pustietate – schimnicul Sofronie.” – Alexandru Vlahuță, România Pitorească.

Localizare

Din Buzău, se merge pe DJ203K spre Mânzălești, apoi se virează pe DJ204M spre satul Jghiab, pe valea pârâului cu același nume. De aici urmați drumul spre satul Cireșu și, ulterior prin acesta, spre drumul forestier ce face legatura între satul Lacurile și mănăstire.

În momentul în care vă veți întâlni cu indicatorul din imaginea de mai sus, puteți face dreapta, dar vă trebuie un autoturism 4×4, sau urmați drumul din stânga (la picior) și după aproximativ 2 km veți ajunge la destinație. Eu am urmat a doua variantă și nu mi-a părut rău. Pe acest traseu puteți vedea și Cascada JGHIABU, prezentată de mine într-un articol anterior.

Lăcașul de cult este situat într-o poiană superbă, mărginită de jur-împrejur de piscuri împădurite. Nu degeaba a scris Alexandru Vlahuță de acest lăcaș de cult în celebra sa lucrare, “România Pitorească”. Termenul de ”găvan” (scobitură, adâncitură, hău), care dă și numele locației, descrie perfect această zonă greu accesibilă unde este amplasată mănăstirea.

Istoria Mănăstirii Găvanu

Ctitorie moșnenească-țărănească, Mănăstirea Gavanu are un istoric ce începe – după unele date – din anul 1707, printr-un lăcaș monahal aflat în Fundul Găvanului între două izvoare în punctul numit „La Lăstuni”. Terenul (poieni și păduri) pe care a fost construită prima biserică, reprezintă danie a lui Moise Ignat Beșliu de pe vremea episcopului Damaschin (cărturar și animator al Tiparniței Episcopiei Buzăului). Într-un inventar care datează însă din 1863, anul menționat al întemeierii este însă 1708.

Mai târziu, din cauza frecventelor stricăciuni provocate de ape, schitul, destinat călugărilor, a fost mutat într-o poiană situată mai jos (Poiana din Vale), într-un loc aflat la 150 m spre est față de actuala biserică. Nici în această nouă locație biserica – de formă dreptunghiulară a vechiului schit, nu a avut parte de o soartă favorabilă, deoarece a fost profanată și arsă de către turci în anul 1821.

În 1828 se ridică noua biserică din lemn – a treia, pictată de Nicolae Zograf și Ioan Andronicescu din Sibiciu. Între ctitori este menționat și starețul Elisei de la Poiana Marului. Pronaosul a fost pictat în 1855, de către Gheorghe Vasilescu și Dumitrache Mentupciu. Tradiția afirmă despre catapeteasmă – fără dovezi certe – precum că ar fi fost adusă de la Sankt Petersburg.

Secularizarea averilor mănăstirești sub Cuza Vodă, lasă lăcașul aproape numai cu vatra sa de obârșie. După o perioadă de timp dificilă, în epoca interbelică mănăstirea cunoaște o nouă înflorire. În 1951 se transformă în mănăstire de maici și devine metocul Mănăstirii Rătești , pentru ca în 1958 să fie închisă de regimul comunist. Pe perioada celor 3 decenii de încetare a activității monahale, s-au făcut reparații la biserică între 1967-1969, cu suportul localnicilor. Un enoriaș plătit din fondurile Episcopiei Buzău a asigurat în acest interval paza lăcașului. Cutremurul din 1977 deteriorează din nou edificiul de cult, refăcut cu începere din anul 1986. Vechiul clopot mare datat inițial 1792 – spart – a fost returnat în anul 1988 la Râmnicu Sărat.

În 1990 a fost reactivată ca și mănăstire de călugări, redevenind în 2007 de maici. Biserica veche este declarată monument istoric tot în 1990. Se construiesc chilii, trapeză, bucătărie și un paraclis cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: